Duminică
Deși lumina soarelui bătea puternic în geamul camerei, prevestind o zi de primăvară frumoasă, Elena s-a trezit absolut înghețată din cauza aerului condiționat pe care îl uitase pornit. Și-a tras plapuma peste cap și și-a prins genunchii cu brațele, în speranța de a se mai încălzi puțin. Nu era încă pregătită să se dea jos din pat. Corpul ei era amorțit și avea nevoie de repaos dar mintea nu putea să i se supună și să se liniștească și ea. Avea prea multe de procesat, de retrăit, de analizat din această zi și jumătate, ce părea că începuse acum un secol. Deși încerca să se bucure de amintirea experiențelor trăite, gânduri ca ‚Ce se va întâmpla vinerea viitoare când voi pleca?’, apăreau și imediat erau alungate deoarece, în acel moment, nu exista nici un răspuns pentru ele.
Pe măsură ce simțea cum se încălzește și corpul i se detensionează, Elena și-a revenit din reverie și s-a întins după telefon. Ca de fiecare dată, de când ajunsese în Coreea de sud, îl deschise cu speranța că va vedea un mesaj de la Jin Kyong. Însă nu primise nici unul. Imediat mintea a început să rumineze, ‚Oare nu trebuia să merg atât de departe aseară?’ sau ‚Poate nu ar fi trebuit să mă opresc?’. Din nou a trebuit să își oprească conștient gândurile și să ia acțiune.
‚Ce faci? Te-ai trezit?’ A așteptat dar nu a primit nici un răspuns. A mai așteptat puțin dar nu s-a întâmplat nimic.
„O să înnebunesc dacă mai stau așa.”, spuse Elena cu voce tare, în timp ce se îndrepta spre baie.
Își pregătise geanta pentru birou, își alesese ținuta pentru a doua zi, își verificase calendarul și își făcuse ordine în mailuri. Și tot nu primise nici un răspuns la mesajul trimis acum 3 ore. Și-a luat telefonul și a început să tasteze, ‚Ai pațit ceva ? Esti OK?’. Imediat șterse.
S-a hotărât să schimbe vibrația zilei, aflata până atunci sub semnul îndoielii, cu puțină noutate și niște confort food. Așa că a pornit în recunoașterea zonei de lângă hotel.
A descoperit foarte aproape de hotel Sungnyemun Gate, una dintre cele 8 porți ale fostei fortărețe Seoul. Elena a rămas mult timp privind poarta în formă de pagodă, odihnindu-și privirea pe ornamentația din lemn. Se simțea mică în fața acestei porți care văzuse și trecuse prin atâtea și sentimentul acesta îi plăcea. Se simțea recunoscătoare pentru această lume mare din care făcea și ea parte și cumva, apăsarea pe care o simțise până atunci, s-a diminuat.
Merse mai departe și ajunse la piața Namdaemun, unde forfota și zumzetul comercianților și clienților o încântară peste măsură. Standurile cu de toate îi aduceau aminte de copilărie, atunci când mergea cu mama ei în piața Obor. S-a plimbat printre standuri și a cumpărat câteva suveniruri pentru familia sa. Pentru a completa aceasta experiență, a mâncat într-un restaurant din piața, unde a mâncat o supă ramen.
Și-a verificat telefonul, ceasul arăta ora 17. S-a uitat la mesaje și a observat, cu regret, că mesajul ei nu fusese nici acum citit. Dar starea ei era una bună și nu voia să lase nimic să o influențeze. A hotărât să se întoarcă la hotel și să își petreacă restul serii relaxându-se în cameră.
Era ora 22, Elena era în pat, cu lumina stinsă, încerca să adoarmă. Dar întrebarea ‚De ce nu a răspuns?’ nu o lăsa să adoarmă. Și-a luat telefonul și a tastat ‚Ești bine?. Cele doua bife se colorară pentru ambele mesaje.
„Ce naiba face?” spuse Elena, continuând să se uite la ecranul telefonului. Dar nici un mesaj nu a apărut. Deja iritarea se transforma în nervozitate așa că si-a aruncat telefonul pe fotoliul de lângă pat, s-a ridicat și s-a dus la fereastră încercând să își calmeze nervii.
„Asta îmi trebuia, să mă îndrăgostesc, ca proasta, în Seoul și să fiu părăsită în mai puțin de 48 de ore. Felicitări Elena! Ai făcut o treabă grozavă!” și a început să se aplaude pe sine. În timp ce bătea din palme a auzit soneria mesageriei.
„Pot să te sun?” Când a citit mesajul s-a enervat și mai tare și a aruncat telefonul cu și mai multă putere în fotoliu. De data această telefonul ricoșă din fotoliu, direct pe podea, ecranul spărgându-se. ”Perfect.”, murmură.
„Nu cred ca e o idee bună să vorbim acum. Sper ca ești bine.”, răspunse Elena la mesaj.
„Înțeleg. Îmi pare rău pentru că nu am răspuns toată ziua. Somn ușor.”
„Somn ușor.” răspunse Elena sec și lacrimile începură să curgă.
Pe de o parte simțea ușurare pentru că el era bine și nu o uitase, pe de alta nu îi plăcea deloc poziția vulnerabilă în care se afla. Nu voia să aștepte pe nimeni și nici să depindă de cineva.
Luni
Începutul de săptămână a fost dificil pentru Elena. Prima parte a zilei a trecut ca prin ceață, cu întâlniri la care a fost prezentă doar fizic. În a doua parte a zilei a început să își revină și să reușească să se concentreze. Totuși, și-a lăsat telefonul în geantă pentru a numai fi distrasă de el și de lipsa mesajelor pe care le aștepta.
După birou merse cu colegii săi la cină. Se simțea bine discutând mici bârfe legate de bord și savurând mâncarea de tip fast food.
În drumul spre toaletă a trecut pe lângă un grup de bărbați aflați la intrarea în restaurant. A trecut pe lângă ei fără să aibă contact vizual cu nici unul dintre ei așa ca a tresărit când a auzit în spatele său, „Stai puțin.” S-a întors și l-a văzut pe Jin Kyong stând în fața ei cu o privire aproape rugătoare.
„Te uiți la mine ca și când ai fi văzut o fantomă.”
„Păi, nu ești o fantomă, la cum ai dispărut?”
„Îmi pare rău. Este mult de explicat, de aceea aș fi vrut să te sun aseară.”
„Ok, hai să vorbim zilele astea. Acum mă cam grăbesc, mă așteptă colegii mei. Cred că și ai tăi.” Elena a făcut semn cu capul spre grupul de bărbați care se uita la ei.
A ieșit din baie atunci când bătăile inimii i se domoliră și roșeața din obraji a început să se estompeze dar când a văzut cine o așteaptă pe coridor, o luă de la capăt, obrajii luară foc și inima bătea nebunește.
”Îmi pare rău. Nu știu cum să o spun în alt fel. Am fost la birou toată ziua pentru a remedia o problemă tehnică apărută. Atunci când lucrez, oamenii îmi spun că nu văd și nu aud nimic în jur. Pur și simplu nu m-am uitat la telefon. Voiam să termin repede pentru a te suna. Dar repede s-a transformat în 9 ore. Nu e o scuză. Știu cum pare, dar nu este.”
Elena se uita la el și deși auzea ce spunea, se concentra mai mult pe modul cum i se mișcau buzele și cât de expresive erau. După buze a trecut la ochi, la păr, la fața lui în ansamblu și a simțit cum se înmoaie toată și cum nemulțumirile se duc departe, departe de ea.
„Bine.”
„Bine?”
„Numai ești supărată?”
„Nu.”
„Bine…”, spuse Jin Kyong, atent să nu strice ceea ce obținuse.
„Mă suni când termini aici? Chiar trebuie să mă întorc la colegii mei.”
„Da, cum ajung acasă.”
„Bine! De abia aștept!” îi zâmbi Elena.
Jin Kyong rămase năucit uitându-se la Elena cum se îndepărtează.
Miercuri
Elena s-a trezit de la sunetul mesageriei.
„Azi trebuie să ne vedem, mi-e dor de tine!”
„Și mie! Dar am o prezentare pe care trebuie să o pregătesc și cred că o sa termin târziu și azi ☹”
„☹, anunță-mă cum stai. Bine?”
„Bine :*”
„:*”
La ora 19, Elena i-a scris lui Jin Kyong.
„De abia acum mă apuc de prezentare, o să dureze minim 2 ore. Îmi pare rău ☹”
„Spor, să termini repede! :*”
*******
La ora 21.30, Elena a coborât din taxi în fața hotelului. Era epuizată, o usturau ochii și o durea îngrozitor capul. Voia doar să facă un duș și să se culce. Atunci l-a văzut pe Jin Kyong așteptând-o în fața hotelului.
„Ce faci aici la ora asta? Cred că arăt îngrozitor….”
„Voiam să te vad! Arăți foarte bine, nu îți face griji. Hai să mergem să bem ceva la bar. Vrei sau ești prea obosită?”
„Hai!”
“Vrei un Long Island?” întrebă Jin Kyong.
“Nuuu, sunt prea obosită. Aș bea ceva mai light.
“OK. Vrei sa bem niște soju? O să îți placă sigur.”
“Da! Chiar voiam să încerc. Am cumpărat o sticlă pentru tata, duminică când m-am plimbat.
*******
“Doamne ce bun e! Parcă te mângâie atunci când îl înghiți. Mai vreau!”
“Vezi că este înșelător, deși nu se simte are mult alcool.”
“Îmi place alcoolul….Și știi ce îmi mai place? De tine ! Îmi place foarte mult de tine ! ”
„Cred că soju a început să-și facă efectul, ar fi mai bine să te oprești.” spuse Jin Kyong puțin îngrijorat.
„Nu! Încă unul! Este ultimul, promit!”
„Hai să vedem…..”
„Doamne, cât este de bun! Poate ține locul săruturilor pe care nu vrei să mi le dai când suntem în public…”, Elena își puse mâna la gură dându-și seama ce a spus.
Jin Kyong s-a apropiat de ea si i-a dat un pupic pe buze.
„Ce e asta? Numai înțeleg nimic! Poți să mă pupi sau nu în public?”
„Un pupic și o îmbrățișare nu au cum să strice.”
„Prea multe nuanțe, prea multe diferențe, prea mult din toate. Călătoria asta are prea mult din toate!”, își ridică și coborî brațele a neputință.
„Cred că ar trebui să te culci. Te conduc.”
„Vreau să mai stau cu tine.”
„Și eu dar e târziu. Vrei mâine, după birou, să ieșim în oraș?
„Daaa, ar fi frumos.”
„Bine, acum, hai să mergem.”
Când ușile liftului s-au închis, atmosfera din jur s-a schimbat. Elena s-a uitat la Jin Kyong și a văzut ceva în privirea lui care a făcut-o să simtă o căldură plăcută în plex. Nu au putut să își desprindă privirea unul de la celălalt până când ușile liftului nu s-au deschis. Ajunși la ușa camerei, Elena l-a întrebat:
„Ai vrea să intri?”
„Ești sigură?”
Elena a dat aprobator din cap. Imediat, Jin Kyong a tras-o spre el și i-a strivit buzele cu buzele sale. A luat cartela din mâna Elenei, a deschis ușa și a tras-o în cameră, a sprijinit-o de ușa si a sărutat-o din nou.
Elena era confuză, fusese luată prin surprindere de pasiunea lui Jin Kyong și nu reușea să se mobilizeze să îi răspundă în același fel. Putea doar să observe modul în care atingerile lui îi fac corpul să reacționeze.
Tot ce a urmat a rămas întipărit în corpul și sufletul ei, modul în care s-a simțit când el a dezbrăcat-o și a privit-o pentru prima dată, dorința ce a invadat-o când a descoperit trupul lui Jin Kyong, fiorii pe care i-a simțit când corpurile lor au devenit unul, plăcerea insuportabilă ce a venit odată cu eliberarea.
Și totul se repetă până când lumina dimineții a început să își facă loc în întuneric.
Joi
„Nu vreau să fie dimineață! Vreau să stăm aici și să fie noapte tot timpul!”
„Dacă continuăm așa, o să ne găsească personalul hotelului leșinați de deshidratare și foame.”
„Dar fericiți!”
„Cei mai fericiți”
„Îmi arăți cât ești de fericit?”
„Am nevoie de apă și mâncare! La odihnă nici nu mă mai gândesc!”
Elena râse și se cuibări la pieptul lui.
„A fost cea mai frumoasă noapte din viața mea! Mulțumesc!
„Poate o să fie și mai frumoase. Cine poate știi…”
„De abia aștept să aflu..” și Elena îl sărută.
Vineri
„Ce ai zice dacă mâine seară ai veni la mine să pregătim cina?” o invită Jin Kyong pe Elena.
„Ca un cuplu adevărat?”
„Noi nu suntem un cuplu adevărat?”
„Nu aș spune asta.”
„Dar ce suntem?”
„Nu știu cum să ne definim…”
„Sper că glumești….”
„Nu glumesc, mai am 6 zile și plec….”
„Dar, sper, că vom vorbi după ce pleci. Nu?”
„Nu știu…”
„Cum adică nu știi? Trebuie să te gândești dacă mai vrei să vorbești cu mine sau nu?”
Discuția devenea inconfortabilă pentru Elena așa că s-a apropiat de Jin Kyong și l-a sărutat.
„Vorbim mai târziu despre asta. Vrei?”
Dar nu l-a lăsat să răspundă pentru că i-a acoperit din nou buzele cu ale ei. L-a împins pe pat și s-a suit peste el. I-a prins mâinile deasupra capului și a început să îl sărute ușor pe față, gât și piept. În tot acest timp își mișca șoldurile deasupra șoldurilor lui, stimulându-l. În foarte scurt timp Jin Kyong a fost pregătit, moment în care a tras-o sub el și a penetrat-o rapid și adânc. Climaxul a venit rapid, lăsându-i pe amândoi fără suflare și fără nevoia de a dezbate viitorul.
Sâmbătă
Jin Kyong o aștepta în ușă cu un zâmbet larg întipărit pe față.
„Bine ai venit! Deja m-am apucat de pregătit masa.”
„Mulțumesc! Am adus 2 sticle de soju pentru mai târziu.”
Jin Kyong râse, îi luă plasa din mână și o conduse spre bucătărie. Apartamentul lui era micuț, un dormitor, living cu bucătărie deschisă și baie. Era mobilat minimalist în culori neutre. În afara câtorva fotografii, spațiul nu avea nimic personal, era ordonat și septic.
„Vrei să mă ajuți sau vrei să te odihnești? Cum a fost la cumpărături?”
„Am devastat magazinele. Magazinele de aici sunt minunate, sper doar să intre tot ce am cumpărat în valiză.”
Jin Kyong se uită fix la ea. Elena și-a dat seama că atinsese, din nou, punctul dureros pe care încerca din răsputeri să îl ignore.
„Cred că a venit timpul să îți arăt calitățile mele în bucătărie. Pot să fac și munca de jos, sunt foarte pricepută la tocat legume.”
Jin Kyong continua să se uite la ea, fără să spună ceva.
„Deci, ce fac?”
„Cât ai de gând să mai eviți discuția legată de plecarea ta?”
„Sincer, cât mai mult posibil. Nu vreau să ne certam.”
„Dar de ce trebuie să ne certăm?”
„Pentru că devii defensiv. Te rog! Nu vreau să vorbim despre asta acum. Hai să avem o seară frumoasă! Promit că vorbim mâine despre asta.”
„Ești regina eschivării…”
„O să o iau ca pe un compliment….”
„Indiferent de ce spun eu, tu tot cum vrei o să o iei….”
Elena s-a apropiat de Jin Kyong, l-a îmbrățișat și l-a mângâiat pe cap.
„Nu mă trata ca pe un băiețel, te rog!”
„Atunci nu te purta ca unul.”
Pentru un moment se războiră din priviri, fără ca vreunul din ei să cedeze. Într-un final Jin Kyong a plecat spre bucătărie. Pentru a-i da spațiu, Elena rămase în living. Îi atrăseseră atenția două fotografii sprijinite pe cărțile din bibliotecă. În prima părea că era familia lui și în cea de-a doua apărea Jin Kyong, un băiat și o fată.
„Aici sunt părinții și fratele meu și aici este fratele meu și o colegă de școală.”
„Pari foarte fericit în poza asta.”
„Eram….Hai la bucătărie.” O luă de mână și o conduse spre bucătărie, semn că acceptase, pentru moment, armistițiul.
******
„Am mâncat prea mult!”
„De data asta nu te contrazic.”
„Heei! Trebuia sa îmi spui că îți plac fetele cu un apetit sănătos…”
„Nu vreau să îți spun doar ce vrei să auzi, nu îți face bine…”
„Știuu. Dar totuși, îți place de mine și când mănânc atât. Nu-i așa?”
„Întotdeauna.”
„Răspuns corect! Ne uităm la un film?”
„Da, la ce vrei să ne uităm?”
„Hai să vedem ce ai în lista de Netflix si alegem de acolo.”
„Nu îți arăt lista mea, trebuie să ne cunoaștem mult mai bine pentru asta.”
„Serios? Mă simt cu adevărat rănită de acest răspuns.”
„Da-mi sa pup unde doare.” și Jin Kyong s-a aruncat peste ea și a început să îi dea pupici pe unde apuca.
Duminică
Elena s-a trezit de dimineață pe canapea, bine învelită și cu o pernă pufoasă sub cap. Se simțea odihnită, relaxată și în siguranță în apartamentul lui Jin Kyong.
„Buna dimineața! Dormeai așa liniștit și nu am vrut să te deranjez și să te mut în pat. Ai dormit bine? ”
„ Foarte bine! Ce vrei să facem azi? ”
„Să lenevim în casă sau vrei să ieșim să ne plimbăm?”
„Prima variantă sună foarte bine.”
******
„Ca aperitiv, în această seară, vom avea soju.”
Elena a bătut din palme entuziasmată.
„Și continuăm și la desert cu el, da?”
„O idee excelentă.”
După cină s-au mutat pe canapea, luând cu ei sticla de soju și paharele de shot.
„Noroc, pentru noi!” spuse Elena.
„Noroc, și pentru seara aceasta!”
Deja băuseră o sticlă în timpul mesei și alcoolul începuse să li se infiltreze în sânge, să-i relaxeze și să-i facă să se cenzureze din ce în ce mai puțin.
„Aș vrea să vorbim despre plecarea ta.”
„Chiar trebuie?”
„Da, numai putem continua așa. Ce vei face începând cu vineri?”
„Planul meu este să plec și să ajung întreagă acasă.”
„Și după aceea?”
„După aceea, nimic.”
„Elena, nu te face că nu înțelegi ce te întreb. Eu unde mă situez în această poveste.”
„Păi, nu știu.”
„Și nu vrei să știi?”
„Ba da, dar…..nu știu…”
„E simplu Elena. Vrei să mai păstrăm legătura sau nu?”
„Nu știu.”
„Elena!”
„Ce?”
„Spune ce ai de spus. Nu te mai ascunde după ‚Nu știu’. Știu că știi. Chiar dacă nu o să-mi placă ce aud, te rog, fii sinceră cu mine.”
„Bine….Eu nu vreau să mai ținem legătura. Nu pentru că nu-mi pasă de tine. Sunt atât de îndrăgostită de tine că o să explodez în curând.- și Elena a început să plângă – Dar cred că dacă continuăm legătura la distanță, vom strica totul. Și nu vreau să stricăm ce avem. Este cel mai frumos lucru pe care l-am trăit în viața mea și vreau să îl păstrez perfect, așa cum este acum.”
„De ce crezi că o vom strica? Poate devine mai bună?”
„La distanță să devină mai bună?”
„Dar dacă nu ar fi la distanță?”
„Vrei să te muți tu la București?”
„Mă gândeam să te muți tu aici.”
Elena râse trist. „Vezi, așteptarea ta este ca eu să renunț la viața mea și să vin aici. Și eu nu vreau să fac asta.”
„Dar nu renunți la viața ta, poate fi o noua etapă din viața ta.”
„Să-ți lași familia, prietenii, cariera și să te muți într-o țară străină nu înseamnă să renunți la viața ta?”
„Dar nu o să fii singură, eu o sa fiu aici. O să fim noi doi o familie.”
„Când? Ești la birou 10 sau 12 ore pe zi și câteodată și în weekend. În tot acest timp, eu ce o să fac singură? Îmi ceri ca eu să fac tot sacrificiul și tu să nu faci nimic.”
„Elena, nu este așa. Dacă ai veni aici, te-aș susține până te-ai acomoda, până ți-ai găsi un job.”
„Și ești sigur că în acea perioadă ți-ar mai plăcea de mine?”
„Ce vrei să zici?”
„Uite, am avut o colegă căsătorită cu un suedez. În perioada ei de acomodare în Suedia, atunci când a început să învețe limba, să își caute job, relația lor s-a stricat atât de tare încât au ajuns la divorț.”
„Dar asta nu e povestea noastră.”
„Ascultă-mă! Tot ce îți place la mine acum va dispărea atunci când nu voi mai avea ancorele care pe mine mă echilibrează. O să fiu frustrată, iritată și singură printre străini a căror cultură nu o înțeleg.”
„De ce alegi să vezi doar părțile negative? De ce nu te gândești la cum poate evolua relația noastră, la cât de fericiți putem fi.”
„Nu vrei să auzi ce îți zic. Nu poți romanța realitatea. Ce spui tu, sună perfect. Dar viața de zi cu zi ne va doborî și nu știu dacă aș putea să trec prin asta. De fapt, nu vreau să trec prin asta. Vreau să păstrez amintirea unei povești minunate. Nu vreau încă un coșmar adăugat la listă.”
„Ți-e frică de necunoscut și e normal să fie așa. Dar ai încredere în mine, voi avea grijă să-ți fie bine. Te rog, dă-mi o șansă. Nu poți da cu piciorul la ce am trăit.”
„Dar nu dau cu piciorul. Doar aleg… să mă aleg pe mine…”
„Și să mă lași pe mine? Asta este pentru tine dragoste? Nu pot să cred că mi se întâmplă din nou asta… Trebuie să plec. Poți să consideri că acesta este ‚Rămas bunul’ meu. Sper să te întorci cu bine acasa și să ai o viață fericită.”
„Jin Kyong, te rog! Nu pleca așa, așteaptă! ” Elena a fugit spre el, l-a prins de mână și l-a tras spre ea.
„De asta nu voiam să vorbesc, stiam că ne vom certa. Nu există soluție și tu o știi prea bine. Mai avem patru zile de petrecut împreună. Nu vrei să ne bucurăm de ele? ”
„Ce rost are?Ar fi prea dureros. Numai vreau nici o altă amintire. Mai bine tăiem răul din rădăcină.” Și-a tras mâna din mâna Elenei și a deschis ușa de la intrare.
„Te rog! Nu pleca atât de supărat. Unde o să te duci?”
Jin Kyong se uita fix la ea dar nu îi răspundea și părea că nu o mai vede.
„Te rog, nu mă lăsa singură aici!” continuă Elena să îl roage printre lacrimi. Dar ușa
s-a închis fără nici un alt cuvânt.
Elena îți plânse disperarea îndelung, până a adormit. S-a trezit la miezul nopții, și-a strâns lucrurile și a chemat un taxi. Cât aștepta taxiul a scris un bilețel pe care îl lăsă pe masa din bucătărie. ‚Ești cel mai frumos lucru din viața mea. Vei fi mereu în inima mea și mă voi gândi zilnic la tine. Te iubesc! Fii fericit!”
Luni, marți, miercuri
Ciclicitatea zilelor începuse să fie o sursă de confort. Masa de prânz cu colegii, ședințe, lacrimi, mailuri, ora 18, hotelul și în sfârșit căderea în hăul gândurilor și al neputinței.
Joi
Așa au trecut patru zile. Mai avea o zi pe care o putea lăsa să treacă sau putea încerca să nu-și lase viața în voia hazardului. Știa că durerea pe care o simțea acum, se va diminua o dată cu trecerea vremii dar regretul inacțiunii ar fi rămas întipărit în sufletul ei pentru totdeauna.
Miercuri seară deschise aplicația de taxi, alese ca destinație adresa de acasă a lui Jin Kyong și își comandă o mașină. A ajuns în fața ușii lui și a sunat la interfon. A sunat de doua ori dar nu a primit nici un răspuns. Se pregătea să plece când a auzit pe cineva adresându-i-se în coreeană.
„Îmi pare rău nu vorbesc coreana. Engleză?”
„Jin Kyong nu e acasă, l-am văzut ieșind acum jumătate de oră. Zicea că vrea să se plimbe.”
„Multumesc mult.”
„Cu plăcere”
Știa unde s-a dus și știa că îl va reîntâlni. A chemat din nou un taxi dar de data aceasta destinația aleasă a fost Samseong Haemaji Park. A ieșit din mașină și a început să alerge. Imediat i-a apărut în față labirintul și foișoarele luminate. A căutat cu privirea peste tot în jur dar nu l-a văzut. Știa că era acolo, trebuia doar să îl găsească.
A deslușit o mișcare în întunericul în care era cufundată platforma panoramică.
S-a apropiat și, în sfârșit, l-a vazut pe Jin Kyong așezat jos pe platformă. Primul instinct a fost să îl ia în brațe dar s-a oprit, îi era teamă de reacția lui. Nu știa dacă se va bucura să o vadă. S-a apropiat încet de el și a putut să spună doar: „Bună.”
Jin Kyong s-a uitat spre ea și a spus pe un ton iritat:
„De unde știai că sunt aici?”
„Am fost la tine acasă și un vecin mi-a spus că ai ieșit să te plimbi. Mi-am adus aminte când mi-ai spus că vii aici să te liniștești.”
„De ce ai venit?”
„Voiam să te văd….”
„După cum vezi nu sunt într-o formă foarte bună. Cred că cel mai bine ar fi să te întorci la hotel.”
„Te rog, nu te purta așa cu mine. Știu că te-am supărat dar eu….Eu, te iubesc și nu vreau să ne despărțim așa.”
„Încetează să spui că mă iubești. Cine iubește nu vrea să rupă legăturile definitiv, nu îl abandonează pe celălalt. Ce faci tu se numește egoism, ai luat ce ți-a trebuit din această relație și acum pleci.”
„Eu…., eu…, nu… Îmi pare rău că te-am deranjat, o să plec acum.”
Deși toate celulele din corpul ei voiau să rămână pe loc, creierul a preluat controlul și a reușit să facă corpul să se întoarcă cu spatele la Jin Kyong. Și apoi a făcut un pas și încă unul, îndepărtându-se de iubirea vieții ei.
„Te rog, stai.”, a auzit Elena.
Elena s-a oprit, incapabilă să mai facă vreo mișcare. Doar aștepta, era rândul lui, ea numai avea nimic de spus sau făcut. Era învinsă.
Prăpastia creată de tăcerea dintre ei a fost închisă de brațele lui Jin Kyong ce o îmbrățișară. Corpul Elenei reacționă violent la atingerea primită încercând să scape din brațele lui.
„Te rog, stai.” O prinse din nou în brațele sale, de data aceasta mai strâns.
„Îmi pare rău, nu meritai să îți spun ce ți-am spus”.
Căldura corpului lui lipit de spatele ei, vocea pe care își dorise să o audă atât de mult o debusolară atât de tare încât a început să se lase ușor, ușor în jos, până când atinse asfaltul cu genunchii. Brațele lui Jin Kyong ramaseră în jurul Elenei atunci când corpul ei se cutremura de la lacrimi, atunci când a încercat să se elibereze, au rămas acolo când s-a sprijinit înfrântă de ele.
Elena se simțea stoarsă de energie, era amorțită și numai simțea nimic. Nu avea putere să ridice ochii către el, așa că privea cum mâinile ei se strâng una pe alta, atât de tare încât degetele ei deveniseră aproape albe. Ca un deja-vu a văzut cum mâinile îi sunt acoperite de una din mâinile lui. Atingerea ușoară și caldă, rupse ceva în interiorul Elenei și lacrimi amare începură să curgă din nou.
„Draga mea! Eram atât de prins în suferința mea încât nu m-am gândit nici o clipă la tine. Te rog, numai plânge.”
„Nu pot.”
Jin Kyong a îmbrățișat-o din nou și Elena s-a cuibărit la pieptul său pentru a-și căuta alinarea.
„Ce am spus…. A ieșit prost de la un capăt la altul dar nu am putut să mă opresc. Am pierdut 4 zile din cauza gurii mele mari. De asta îmi pare cel mai rău.” spuse Elena ștergându-și lacrimile.
„Dar acum suntem aici împreuna și e totul bine.”
„Nu vreau să te supăr, din nou, dar nu mi-am schimbat părerea.”
„Știu și respect acest lucru. Știam de la bun început că așa va fi, doar nu voiam sa accept. Nu pot să îți cer să faci ceva ce eu nu sunt dispus să fac. Am fost nedrept. Rămâi la mine în seara acesta?”
“Da. Pot să mă întorc la hotel la prânz să îmi fac bagajul. Am avion de abia la ora 9 seara.”
“Ce repede trece timpul…” spuse dezamăgit Jin Kyong.
“Hai să numai vorbim despre asta…..”
“Bine, vorbim numai despre ce vrei tu. E ok așa?”
“Perfect! Hai să vorbim despre ce mâncăm!” În același timp stomacul Elenei a început să se audă zgomotos.
“Oau! De când nu ai mai mâncat?”
“Am mâncat ceva de dimineață…..”
“Se aude…. Hai să vedem dacă mai găsim vreun restaurant deschis. ”
******
“ O să-mi fie dor de mâncarea de aici.” Elena s-a oprit brusc.”Off, orice aș face, tot la subiectul ăsta ajung…..”
“Știm amândoi că mâine pleci, ce rost are să tot evităm subiectul ?
“Nu voiam să te supăr.”
“Am fost supărat destul. Nu trebuie să mă menajezi în nici un fel. Vreau să fim așa cum am fost de la început, să nu ne cenzurăm.
“Bineee, așa facem……”
“Ai ceva să-mi spui?”
“As aveaaa…..”
“Elena! ”
“Am o întrebare….”
“O aștept…”
“Voiam să te întreb despre fata din poza din biblioteca ta…”
“Așa….”
“Doame! Nu-mi faci viața ușoara deloc! ”
“Eu tot aștept întrebarea…”
“Offff! A fost ceva între voi? Când am vorbit despre poză, ai spus că atunci erai fericit. ”
“Elena, ești cumva geloasă? ”
“Nuuuu, nu sunt dar sunt curioasă. ”
“De ce te interesează trecutul meu? Nu e ca și când contează în momentul acesta. Nu ar fi mai bine să rămânem în prezent? ”
“Dacă nu vrei să îmi spui, e ok, respect asta. Voiam să știu pentru că te-ai întristat atunci când am vorbit despre poză. De obicei oamenii păstrează poze care le trezesc amintiri plăcute…. Dar ai dreptate, nu are nici o importanță acum. Uită că te-am întrebat. ”
Deși stăteau pe aceeași parte a mesei, distanța dintre ei părea că devine din ce în ce mai mare, pe măsură ce secundele de tăcere treceau.
“Iar am stricat tot cu gura asta mare a mea! Te rog, nu mă lua în seamă. A fost o întrebare prostească….”
“Nu a fost prostească dar trebuie să înțelegi că îmi este greu să vorbesc despre perioada aceea…”
“Atunci, hai să nu vorbim! Hai acasă să numai vorbim deloc! Ce zici? ”
“Doamne Elena, stilul ăsta al tău, e exasperant….Mai întâi zgândări rana până sângerează și după aceea sufli, pupi și pleci. Nu poți face asta! ”
“Îmi pare rău…. Eu vreau să știu ce s-a întâmplat, nu e ca și cum nu aș mai fi interesată dar nu vreau să te simți constrâns în nici un fel și de aceea am spus asta. Deci, dacă vrei să-mi spui eu vreau să stiu. E ok? ”
“Elena…”
“O sa tac acum. Da, asta o să fac. Dacă vrei tu să spui ceva….”
Jin Kyong îi aruncă o nouă privire exasperată.
“Tac! ”
Jin Kyong trase aer adânc în piept, oftă și spuse:
“Ae-cha a fost colegă de liceu cu fratele meu. Fratele meu este cu doi ani mai mic decât mine. Ei doi au fost prieteni din scoala primară așa că o cunoșteam de mult. În ultimul lor an de liceu am început să o privesc altfel, numai era un copil, devenise foarte atrăgătoare pe lângă faptul că era foarte inteligentă și simpatică. M-am îndrăgostit de ea și am facut-o și pe ea să se îndrăgostească de mine. În perioada aceea e făcută poza, de aceea am spus că eram fericit. Dar spre finalul anului Ae-cha mi-a spus că a fost admisă la o facultatea din Austria si ar vrea să meargă să studieze acolo. M-am supărat foarte tare atunci când am auzit și cred că îți poți imagina cum am reacționat. Nu am învățat absolut nimic din ce am trăit, din păcate… »
Elena l-a prins de mână și i-a zâmbit.
“Nu fii înțelegătoare, nu știi ce urmează… Supărarea mea a convins-o să rămână. A început facultatea aici și eu eram în continuare fericit. Dar ea numai era. Se supăra din orice și toate discuțiile noastre sfârșeau într-o ceartă. Ce este trist este faptul că eu nu întelegeam de ce se întampla asta, eram surd când venea vorba de nevoile și dorințele ei. Într-o zi am primit un mesaj scurt de la ea – ‘Am plecat la Londra. Te rog să nu mă mai cauți.’ Asta este tot, de atunci nu am mai vorbit niciodată. M-am urât și învinuit o perioadă foarte lungă de timp pentru ce s-a întâmplat și mi-am jurat că nu voi mai face niciodata așa. Dar viața mi-a arătat contrariul…De aceea am plecat duminică și nu am mai vrut să continui discuția. Nu voiam să încerc să te conving să rămâi, dacă aș fi făcut-o m-aș fi urât și mai mult.”
Tăcerea se lăsă între ei. Jin Kyong îi arunca priviri fugare Elenei dar nu reușea să distingă nimic pe chipul ei. Privirea ei era departe dar deodată a început să vorbească.
“Multumesc pentru că ai avut încredere în mine. Nimic din ce mi-ai spus nu mi-a schimbat părerea despre tine. Ai greșit dar asta nu te transforma într-un un om rău. Cu mine te-ai oprit și nu ai mai făcut aceeași greșeală, deci te-ai schimbat.” S-a întins și l-a îmbrățișat. Jin Kyong oftă și se lăsă moale în brațele ei.
Întreaga noapte au petrecut-o vorbind, râzând, făcând dragoste și bucurându-se de ei doi împreună.
Vineri
Dimineața a venit prea repede și întreaga veselie de acum cateva ore parcă se stinsese. Numărătoarea inversă începuse. Micul dejun l-au luat în tăcere, la fel de tăcuți au fost și pe drumul spre hotel. Ajunși la ușa camerei Elena a vrut să îl invite înăuntru.
“Nu intru, te las să îți faci bagajele liniștită. Te aștept jos.” Și o săruta pe frunte.
Elena a închis ușa și lacrimile au început să curgă. A stat mult timp nemișcată lăsând doar plânsul să îi cutremure trupul.
Și-a scos trollerul din cameră și s-a mai uitat pentru ultima dată la cameră. A scos telefonul și a făcut o poză. “Iți mulțumesc pentru că ai fost martora unei povești de dragoste atât de neașteptate. La câte astfel de povești ai mai fost martoră oare?”
L-a găsit pe Jin Kyong la barul hotelului.
“Cred că mai avem timp să mâncăm ceva. Unde mă scoți la masă?”
Pentru prima dată nici unul dintre ei nu își găsea cuvintele, mâncau, din nou, în liniște și chiar își evitau privirea.
“Îmi pare rău că se termină așa, mi-aș fi dorit să pot să fiu mai veselă.”
“Nu trebuie să fii nimic din ce nu ești. Nici eu nu ma simt mai bine ca tine.”
“Vrei să ne plimbăm puțin înainte să plec spre aeroport ? “
“Sa plecăm, poate…
“Te rog, nu. Nu vreau să ne despărțim la aeroport. Vreau să am timp să mă liniștesc în taxi până să ajung acolo. Nu pot să trec de vamă plânsă toată.”
“Off, draga mea!” Jin Kyong o trase în brațele sale și o strânse cât a putut de tare. “Facem cum îți este mai bine.”
În plimbarea lor au trecut pe lângă poarta Sungnyemun.
„Ha, aici am fost, singură….., în duminica când nu ai răspuns la telefon. Am stat mult aici, mă liniștește.”
„Hai să ne așezăm pe bancă.”
„De ce nu spui nimic?”
„Încerc și eu să mă linistesc.”, răspunse Jin Kyong.
„Este oribilă starea asta de așteptare.”
„Vrei să mergem, să numai prelungim așteptare?”
„Vreau să mai stau cu tine.”
„Și eu.”
Jing Kyong o îmbrățișă și rămaseră tăcuți uitându-se spre poartă.
Când a venit vremea, recepția hotelului a chemat un taxi și cei doi s-au îndreptat spre ieșirea hotelului.
„Mă bucur că ai rămas fără apă în aeroport, altfel nu aș fi avut curaj să vin să îți vorbesc. Mă bucur pentru șansa de a te cunoaște și de a mă îndragosti de tine. ”
„Numai spune nimic, te rog! Și așa e prea greu….”
„Te iubesc!” Jin Kyong o îmbrățișă și o sărută îndelung.
Șoferul taxiului îi anunță cu un claxon scurt faptul că este timpul să plece. Elena se deprinse cu greu din îmbrățișare și văzând ochii înlăcrimați ai lui Jin Kyong nu își mai putu opri lacrimile.
„Te iubesc și eu. O să mă gândesc în fiecare zi la tine.”
Jin Kyong deschise portiera, o ajută să intre înăuntru și îi sărută mâna. Elena numai putea vorbi din cauza lacrimilor asa că ramase uitându-se la el și puse mâna pe geam. Jin Kyong își puse și el mâna pe geam și îi zâmbi trist.
Taxiul demară și mâinile celor doi se despărțiră pentru ultima oară.
Sfârșit